Genealogia moralei

Cartea de față, pe care cititorul o ține acum în mână, reprezintă o formă – literar vorbind, foarte complexă, fiindcă ea evoluează pe mai multe voci narative, dintre care doar unele îi aparțin în mod direct autoarei – de exorcism. Geniul inimii e răspunsul unui poet la o experiență personală plenitudinară, în care bucuria și suferința se întrepătrund reciproc pentru a exprima, împreună și tensionat, starea de grație. Există o voce a experienței biografice în această carte scrisă febril, o alta de martor sau de participant la istorie, tot așa cum există o voce a puterii și una a victimei. Deasupra tuturor stă, însă, nu neapărat triumfătoare, dar lucid-cerebrală, chemarea celor două credințe pentru care merită să trăiești și să-ți rememorezi viața atunci când ai ajuns cu ea la răspântie: credința în cultura modelelor care te-au precedat și credința deloc ingenuă, ci ivită din cunoaștere, în sacralitatea profundă a celor trăite și în transcendență. (Ștefan Borbély)

A considera un text drept „carte a iluminărilor mele“ și a așeza ca titlu al primei părți a volumului sintagma Povestea subteranei ne plasează sub semnul aproape imposibil al drumului către Sine, al cuprinderii, al denudării și al efortului de a înțelege un obiect al cărui adevăr se va afla întotdeauna în proximitatea peșterii lui Platon. E un demers perpetuat, dar niciodată epuizat și aproape exclus din plasma comunicării, care – în situația „romanului“ Aurei Christi – nu are corespondențe, nu se apropie de experiența budhistă, nici de prerogativele ocultismului de New Age, ci ne aduce în vecinătatea îndemnului de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi, preluat apoi, ca soluție între a fi și a părea, de către Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți!“. Poți întâlni, pe acest drum, și acel daimonion care a străjuit gândirea aceluiași înțelept atenian ca altă față a „subteranelor“ ființei, acolo unde lumina se îngemănează cu întunericul, stare „poetizată“ de Goethe, dar prăbușită în tragic de Dostoievski. E o coborâre spre înțelegere prin cuprindere și, implicit, prin atingerea nelimitatului. (Mircea Braga)

Cartea Aurei Christi Geniul inimii pare o stâncă masivă, singuratică, într-un peisaj „mioritic“. Geniul inimii are originalitate și forță. Prima parte e lirică, a doua (într-un fel) – o comedie negru-satirică, a treia – predominant epic-narativă. Prima parte este excelentă; mi-am însemnat un număr de poezii memorabile. A doua, în centrul ei mai ales, are secțiuni, pasaje extrem de interesant-plăcute-amuzante, în pofida tonului, uneori, foiletonistic. A treia e impresionantă în ansamblu, armonios-coerentă, de o sinceritate sfâșietoare. În tot volumul, istoricul, religiosul, subiectivul se leagă foarte frumos între ele. Nu-mi plac laudele la adresa lui Nietzsche! De fapt, cum se leagă acest autor de Biblie, de Evanghelii?!

Aura Christi poate fi mândră de o realizare majoră, cu totul originală. Probabil, nu l-a citit pe romanticul britanic Wordsworth; dar el e cel care a scris (sau a început să scrie) o memorabilă autobiografie în versuri. Puțini l-au continuat. Am putea spune că Aura se numără printre cei puțini. (Virgil Nemoianu)