Planeta Rilke. Planeta uriașului Rilke. Totul irumpe înlăuntru cu forțe nebănuite, împlinindu-se sub semnul „noii ființe“, al unui început formidabil de puternic, sugestiv, inspirat, în raza presimțirii unei „noi mari străluciri, care dă forță și o abundență de imagini limbii mele“, așa încât „ma surprind câteodată cât de mult îmi sunt mie însumi receptiv și cât de mult învăț, într-o uimitoare venerație, din propriile mele dialoguri. Răsună ceva în adâncul meu, ce vrea să ajungă la oameni, trecând peste aceste pagini, peste dragele mele cântece și peste toate planurile de viitoare fapte“.
Însemnările jubilatorii se transformă, sub ochii noștri, în prelungirea încinselor lecturi de sine, în exces de forță, deci, într-o iubire atât de plină și de puternică, încât eliberează numaidecât din grelele lanțuri ale fricii, devenind o laudă ființei, o laudă făcută împlinirii și viului conținut în exces: „Mă simt de parcă ar trebui să vorbesc acum, în clipe de forță și claritate, când din mine vorbește mai mult decât eu însumi: sufletul meu. Mă simt de parcă ar trebui să-i convertesc pe toți cei care ezită și care se îndoiesc; căci am mai multă putere în mine decât pot reține în cuvinte și vreau să o folosesc pentru a elibera oamenii de străina frică, din care eu însumi am venit“.
