Polirom

Beau fiindcă vreau să sufăr cât se poate mai rău!

Asta însă e o copilărie.
― Harry, zise Basil Hallward privindu-l drept în ochi, orice portret pictat cu adevărată simțire este un portret al artistului, nu al celui care îi pozează. Cel care pozează nu-i decât un accident, un simplu prilej. Nu pe el îl dezvăluie pictorul, ci mai degrabă pictorul este acela care, prin pânza zugrăvită, se dezvăluie pe sine însuși.

Tyler îmi face rost de o slujbă de chelner, după care îmi bagă un pistol în gură şi zice, primul pas pe care trebuie să-l faci către viaţa veşnică este să crăpi. Cu toate astea, o bună bucată de vreme am fost cei mai buni prieteni. Oamenii mă tot întreabă dacă am auzit de Tyler Durden.

Ţeava pistolului mă apasă pînă-n fundul gîtului şi Tyler spune:

— N-o să murim cu-adevărat.

Pipăi cu limba găurile pe care le-am făcut cu bormaşina în ţeava pistolului. Bubuitul unei arme se datorează în mare parte gazelor, iar micul boom sonic apare din cauza vitezei glonţului. Ca să faci un amortizor, nu trebuie decît să dai găuri în ţeava pistolului. O groază de găuri. Chestia asta le va permite gazelor să iasă şi va încetini glonţul pînă la o viteză subsonică.

Dă găuri aiurea şi pistolul o să-ţi explodeze în mînă.

— Asta nu e moarte, zice Tyler. O să devenim legende. N-o să îmbătrînim niciodată.

Împing cu limba ţeava pistolului şi zic, Tyler, păi aşa-s vampirii.

Peste zece minute, clădirea pe care ne aflăm n-o să mai existe. Iei o parte acid azotic în concentraţie de 98% şi adaugi trei părţi de acid sulfuric. Amestecul se prepară într-o baie de gheaţă. Apoi adaugi glicerină, picătură cu picătură, cu o pipetă. Uite-aşa-ţi faci rost de nitroglicerină.

Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta.

Amesteci nitroglicerina cu nişte rumeguş şi-ţi faci rost de un explozibil plastic de toată frumuseţea. Mulţi amestecă nitroglicerina cu bumbac şi pun sare amară în loc de sulfat. Merge şi asta. Alţii amestecă nitroglicerina cu parafină. În ceea ce mă priveşte, parafina n-a funcţionat niciodată, dar absolut niciodată.

Aşa că iată-ne, pe mine şi pe Tyler, pe acoperişul de la Parker-Morris Building, eu cu un pistol vîrît în gură, şi auzim zgomot de sticlă spartă. Uită-te peste margine. E înnorat, chiar şi la înălţimea asta. E cea mai înaltă clădire din lume şi la înălţimea asta vîntul e întotdeauna rece. E atît de linişte aici sus, încît ai sentimentul că eşti una dintre maimuţele alea spaţiale. Îţi faci treaba pentru care ai fost antrenat.

Tragi de o manetă.

Apeşi pe un buton.

Nu pricepi nimic şi după aceea pur şi simplu mori.

La etajul o sută nouăzeci şi unu te uiţi peste marginea acoperişului şi vezi strada de dedesubt, împestriţată de un covor aspru de oameni care stau acolo şi se chiorăsc în sus. Zgomotul de sticlă spartă vine de la o fereastră aflată fix sub noi. O altă fereastră se face ţăndări într-o latură a clădirii, după care se iveşte un fişet mare cît un frigider negru, un fişet cu şase sertare cade fix sub noi,