Opere esențiale, vol. 2 – Interpretarea viselor

absorbea întreaga noastră forţă psihică, visul fie că ne oferă ceva total ciudat, fie ia în combinaţiile sale doar anumite elemente din realitate, fie merge în acord cu tonalitatea dispoziţiei noastre şi simbolizează realitatea“. I.H. Fichte (1864, vol. 1, 541) vorbeşte, în acelaşi sens, direct de vise complementare şi le numeşte pe acestea una dintre binefacerile secrete ale naturii autotămăduitoare a spiritului. Într-un sens asemănător se exprimă şi L. Strümpell în studiul său, înalt apreciat, pe bună dreptate, despre natura şi formarea viselor (1887, 16): „Cel care visează este întors cu spatele la lumea conştiinţei vigile…“ (ibid., 17): „În vis se pierd aproape complet memoria pentru conţinutul ordonat al conştiinţei vigile şi comportamentul normal al acesteia.“ (ibid., 19): „În vis, sufletul este separat aproape fără amintiri de conţinutul şi cursul obişnuit al vieţii vigile…“

Majoritatea covârşitoare a autorilor au apărat concepţia contrară despre relaţia visului cu viaţa vigilă. Astfel, Haffner (1887, 245): „La început visul continuă viaţa vigilă. Visele noastre se ataşează constant de reprezentările care au fost cu puţin timp înainte în conştiinţă. O observaţie atentă va găsi aproape întotdeauna un fir care să pună visul în relaţie cu experienţele zilei precedente.“ Weygandt (1893, 6) contrazice direct afirmaţiile mai sus citate ale lui Burdach, „căci se observă adesea, în majoritatea covârşitoare a viselor, că acestea ne trimit chiar în viaţa obişnuită, în loc să ne elibereze de aceasta“. Maury (1878, 51) spune într-o formulă lapidară: „nous rêvons de ce que nous avons vu, dit, désiré ou fait“10; Jessen detaliază ceva mai mult în Psihologia sa apărută în 1855: „Conţinutul visului este mai mult sau mai puţin determinat de personalitatea visătorului