Inima întunericului

rusc să se întoarcă, ceea ce a şi făcut de unul singur într-o mică pirogă cu patru vâslaşi, lăsându-l pe metis să meargă mai departe cu fildeşul. Cei doi indivizi păreau uimiţi de ideea că cineva chiar a încercat aşa ceva. Nu găseau un motiv suficient de puternic. În ceea ce mă priveşte, mi s-a părut că parcă l-am văzut pe Kurtz pentru prima dată. Era o imagine clar decupată: piroga, patru sălbatici vâslind şi un alb singur care întorcea brusc spatele sediului central, unei brume de confort, poate dorului de casă; privirea lui fixând adâncurile sălbăticiei, spre staţia goală şi părăsită. Nu ştiam motivul. Poate că era doar un individ bun care-şi vedea de treabă doar de dragul de-a o face. Vedeţi, numele lui nu fusese pronunţat deloc. Era „omul ăla“. Metisul, care, din câte vedeam, făcuse un drum dificil cu mare prudenţă şi curaj, era mereu desemnat drept „ticălosul ăla“. „Ticălosul“ spusese că „omul“ era foarte bolnav – nu-şi revenise cu adevărat… Apoi cei doi de dedesubt s-au mutat câţiva metri mai încolo şi au început să facă câţiva paşi înainte şi înapoi. Am auzit:

— Post militar – doctor – 300 de kilometri – chiar singur acum – întârzieri inevitabile – nouă luni – nici o veste – zvonuri ciudate.

S-au apropiat din nou, chiar când directorul zicea:

— Din câte ştiu, nimeni, doar un fel de comerciant ambulant – un individ scârbos care smulgea fildeş de la localnici.

— Clima ar putea să se ocupe de această dificultate în numele tău. E singur acolo?

— Da, a răspuns directorul, şi-a trimis asistentul încoace cu un mesaj pentru mine care zicea aşa: „Luaţi-l pe dracul ăsta de aici şi nu vă mai pierdeţi vremea trimiţându-mi alţii ca el. Prefer să fiu singur decât să am cu mine oameni de care mai bine te lipseşti.“ Era acum mai bine de un an. Îţi dai seama, ce obrăznicie!

— Altceva de atunci? a întrebat celălalt răguşit.

— Fildeş, a zis nepotul smucit, mult fildeş – de calitatea întâi – mult – foarte enervant, de la el.

— Şi pe lângă asta? a revenit huruitul.

— O factură, a venit replica, scurt, ca un glonţ, ca să zic aşa.

Apoi tăcere. Vorbiseră despre Kurtz.

Eram treaz de-a binelea de-acum, dar, cum stăteam întins confortabil, am rămas nemişcat, neavând nici un motiv să-mi schimb poziţia.

— Cum a ajuns fildeşul până aici? a mârâit cel mai în vârstă, care părea foarte supărat.

Celălalt i-a explicat că venise cu o flotă de bărci condusă de un funcţionar metis englez pe care-l avea Kurtz cu el; Kurtz intenţionase să se întoarcă şi el, se pare, pentru că staţia nu mai avea mărfuri şi provizii, dar după ce făcuse cinci sute de kilometri, se hotărâse

Într-o seară, în timp ce stăteam întins pe puntea vasului meu, am auzit nişte voci apropiindu-se – erau nepotul şi unchiul care se plimbau pe mal. Mi-am pus capul la loc pe braţ şi aproape că aţipisem, când cineva aproape că mi-a şoptit, cum stăteam acolo:

— Sunt inofensiv ca un copilaş, dar nu-mi place să mi se spună ce să fac. Sunt director sau nu? Mi s-a ordonat să-l trimit acolo. E incredibil…

Mi-am dat seama că stăteau pe mal, în faţa epavei, chiar sub capul meu. Nu m-am mişcat, nu mi-a trecut prin cap să mă mişc: mi-era somn.

— Chiar este neplăcut, a grohăit unchiul.

— El le-a cerut administratorilor să fie trimis acolo, a zis celălalt, în ideea de a arăta ce poate să facă, şi mie mi s-au dat instrucţiuni în sensul ăsta. Uită-te ce influenţă poată să aibă omul ăsta. Nu ţi se face frică?

Amândoi au fost de acord, ţi se cam făcea frică, apoi au zis câteva lucruri bizare: „Face să plouă şi să fie frumos – un om – Consiliul – dus de nas“, bucăţi de fraze absurde care mi-au învins somnolenţa, aşa că aproape că-mi revenisem complet, când unchiul a zis: