Inima întunericului

rusc să se întoarcă, ceea ce a şi făcut de unul singur într-o mică pirogă cu patru vâslaşi, lăsându-l pe metis să meargă mai departe cu fildeşul. Cei doi indivizi păreau uimiţi de ideea că cineva chiar a încercat aşa ceva. Nu găseau un motiv suficient de puternic. În ceea ce mă priveşte, mi s-a părut că parcă l-am văzut pe Kurtz pentru prima dată. Era o imagine clar decupată: piroga, patru sălbatici vâslind şi un alb singur care întorcea brusc spatele sediului central, unei brume de confort, poate dorului de casă; privirea lui fixând adâncurile sălbăticiei, spre staţia goală şi părăsită. Nu ştiam motivul. Poate că era doar un individ bun care-şi vedea de treabă doar de dragul de-a o face. Vedeţi, numele lui nu fusese pronunţat deloc. Era „omul ăla“. Metisul, care, din câte vedeam, făcuse un drum dificil cu mare prudenţă şi curaj, era mereu desemnat drept „ticălosul ăla“. „Ticălosul“ spusese că „omul“ era foarte bolnav – nu-şi revenise cu adevărat… Apoi cei doi de dedesubt s-au mutat câţiva metri mai încolo şi au început să facă câţiva paşi înainte şi înapoi. Am auzit:

— Post militar – doctor – 300 de kilometri – chiar singur acum – întârzieri inevitabile – nouă luni – nici o veste – zvonuri ciudate.

S-au apropiat din nou, chiar când directorul zicea:

— Din câte ştiu, nimeni, doar un fel de comerciant ambulant – un individ scârbos care smulgea fildeş de la localnici.

— Clima ar putea să se ocupe de această dificultate în numele tău. E singur acolo?

— Da, a răspuns directorul, şi-a trimis asistentul încoace cu un mesaj pentru mine care zicea aşa: „Luaţi-l pe dracul ăsta de aici şi nu vă mai pierdeţi vremea trimiţându-mi alţii ca el. Prefer să fiu singur decât să am cu mine oameni de care mai bine te lipseşti.“ Era acum mai bine de un an. Îţi dai seama, ce obrăznicie!

— Altceva de atunci? a întrebat celălalt răguşit.

— Fildeş, a zis nepotul smucit, mult fildeş – de calitatea întâi – mult – foarte enervant, de la el.

— Şi pe lângă asta? a revenit huruitul.

— O factură, a venit replica, scurt, ca un glonţ, ca să zic aşa.

Apoi tăcere. Vorbiseră despre Kurtz.

Eram treaz de-a binelea de-acum, dar, cum stăteam întins confortabil, am rămas nemişcat, neavând nici un motiv să-mi schimb poziţia.

— Cum a ajuns fildeşul până aici? a mârâit cel mai în vârstă, care părea foarte supărat.

Celălalt i-a explicat că venise cu o flotă de bărci condusă de un funcţionar metis englez pe care-l avea Kurtz cu el; Kurtz intenţionase să se întoarcă şi el, se pare, pentru că staţia nu mai avea mărfuri şi provizii, dar după ce făcuse cinci sute de kilometri, se hotărâse

Într-o seară, în timp ce stăteam întins pe puntea vasului meu, am auzit nişte voci apropiindu-se – erau nepotul şi unchiul care se plimbau pe mal. Mi-am pus capul la loc pe braţ şi aproape că aţipisem, când cineva aproape că mi-a şoptit, cum stăteam acolo:

— Sunt inofensiv ca un copilaş, dar nu-mi place să mi se spună ce să fac. Sunt director sau nu? Mi s-a ordonat să-l trimit acolo. E incredibil…

Mi-am dat seama că stăteau pe mal, în faţa epavei, chiar sub capul meu. Nu m-am mişcat, nu mi-a trecut prin cap să mă mişc: mi-era somn.

— Chiar este neplăcut, a grohăit unchiul.

— El le-a cerut administratorilor să fie trimis acolo, a zis celălalt, în ideea de a arăta ce poate să facă, şi mie mi s-au dat instrucţiuni în sensul ăsta. Uită-te ce influenţă poată să aibă omul ăsta. Nu ţi se face frică?

Amândoi au fost de acord, ţi se cam făcea frică, apoi au zis câteva lucruri bizare: „Face să plouă şi să fie frumos – un om – Consiliul – dus de nas“, bucăţi de fraze absurde care mi-au învins somnolenţa, aşa că aproape că-mi revenisem complet, când unchiul a zis:

te.

S-au apropiat din nou, chiar când directorul zicea:

— Din câte ştiu, nimeni, doar un fel de comerciant ambulant – un individ scârbos care smulgea fildeş de la localnici.

— De ce ne-au atacat? am continuat.

A ezitat, apoi a zis cu ruşine.

— Nu vor să-l lase să plece.

— Nu vor? am zis mirat.

A dat din cap aprobator, plin de mister şi înţelepciune.

— Vă spun, a strigat, omul ăsta mi-a deschis mintea.

A desfăcut braţele foarte mult, uitându-se fix la mine cu ochii lui albaştri, mici şi perfect rotunzi.

el şi am tot trăncănit până când a început să-i fie teamă că o să-i fac capul calendar, aşa că mi-a dat câteva lucruri ieftine şi câteva puşti şi mi-a zis că speră să nu-mi mai vadă moaca niciodată. Un olandez bun, Van Shuyten ăsta. I-am trimis nişte fildeş acum un an, ca să nu zică dup-aia, când o să mă întorc, că sunt un hoţ. Sper că l-a primit. Şi de restul nu-mi pasă. Pusesem nişte lemne deoparte pentru voi. Acolo fusese casa mea. Aţi văzut?

I-am dat cartea lui Towson. Părea că voia să mă pupe, dar s-a abţinut.

— Ultima carte pe care o mai aveam şi credeam că am pierdut-o, a zis, uitându-se la ea în extaz. Se întâmplă atâtea când mergi de unul singur, ştiţi. Uneori se supără barca, alteori trebuie s-o ştergi repede când se supără oamenii.

A răsfoit cartea.

— Aţi luat notiţe în rusă? am întrebat.

A dat din cap aprobator.

— Am crezut că erau codate, am zis.

A râs, apoi a devenit serios.

— Mi-a fost foarte greu să-i ţin la distanţă, a zis.

— Voiau să vă omoare? am întrebat.

— O, nu! a strigat el şi imediat s-a controlat.

Frate marinar… onoare… plăcere… încântat… să mă prezint… rus… fiul unui protopop… guvernul din Tambov… Ce? Tutun! Tutun englezesc; excelent tutunul englezesc! Da, aşa e frăţeşte. Fumaţi? Ce marinar nu fumează?

Pipa l-a calmat şi încet-încet am priceput că fugise de la şcoală, plecase pe mare cu un vapor rusesc; fugise din nou; lucrase pe nişte vapoare englezeşti; se împăcase cu protopopul. A insistat pe ideea asta.

— Dar când eşti tânăr, trebuie să vezi lucruri, să aduni experienţe, idei, să-ţi deschizi mintea.

— Aici! l-am întrerupt eu.

— N-ai de unde să ştii! Aici l-am întâlnit pe domnul Kurtz, a zis, serios şi plin de reproş, în stilul ăla, al tinerilor.

Mi-am muşcat limba dup-aia. Se pare că reuşise să convingă o firmă comercială olandeză de pe coastă să-i dea provizii şi marfă şi o luase spre interiorul continentului cu inima uşoară şi la fel de neştiutor ca un copil. Vreme de doi ani, rătăcise singur pe fluviu, departe de toţi şi de toate.

— Nu sunt aşa tânăr cum par. Am douăzeci şi cinci de ani, a zis. La început, bătrânul Van Shuyten îmi zicea să mă duc dracului, spunea el cu mare bucurie, dar m-am ţinut după

Mi-a dat toate asigurările că totul era în regulă.

— Sunt oameni simpli, a adăugat. Ei, mă bucur că aţi venit. Mi-a luat mult timp să-i ţin la distanţă.

— Dar aţi zis că e totul în regulă, m-am răstit eu.

— O, nu vor să ne facă rău, a zis, şi, în timp ce mă holbam la el, s-a corectat. Nu chiar.

Apoi, cu vervă:

— Pe cuvântul meu, timoneria asta are nevoie de o curăţenie!

Apoi m-a sfătuit imediat să păstrez suficient abur în cazan încât să pot suna sirena în caz că era vreo problemă.

— Un şuierat bun o să vă ajute mult mai mult decât toate puştile. Sunt oameni simpli, a repetat.

Trăncănea atât de mult, încât mă copleşea. Părea să încerce să recupereze ani de tăcere şi chiar a sugerat, râzând, că aşa era.

— Nu vorbiţi cu domnul Kurtz? am zis.

— Cu el nu vorbeşti – îl asculţi, a exclamat cu mare entuziasm. Dar acum…

A dat din braţ şi într-o clipită l-a cuprins o deznădejde profundă. Apoi şi-a revenit rapid, a sărit în sus, m-a luat de mâini şi mi le-a tot scuturat în timp ce bolborosea:

— Ai grijă, căpitane! a strigat, e un ciot acolo de azi noapte.

Ce! Alt ciot? Mărturisesc că am tras nişte înjurături urâte. Aproape că îmi ciuruisem vasul ăla, ca vai de mama lui, încercând termin minunăţia de călătorie. Arlechinul de pe mal s-a întors spre mine cu nasul lui cârn.

— Tu englez? a întrebat, tot numai un zâmbet.

— Dar tu? i-am strigat de la cârmă.

I-a pierit zâmbetul şi a dat din cap ca şi când i-ar fi părut rău să mă dezamăgească. Apoi s-a înveselit.

— Nu contează! a ţipat încurajator.

— Am ajuns la timp? am întrebat.

— E acolo, sus, a răspuns, făcând un semn din cap înspre deal şi posomorându-se dintr-odată.

Faţa sa era precum cerul toamna, înnorată pentru o clipă şi luminoasă în clipa următoare.

În timp ce directorul a pornit către casă, escortat de pelerinii înarmaţi până în dinţi, băiatul a venit pe punte.

— Nu prea-mi place aici. Sunt localnici prin tufiş, am zis.

Scrutând cu atenţie marginea pădurii în sus şi în jos, eram aproape sigur că vedeam mişcare – siluete umane alunecând ici şi colo. Am depăşit zona cu prudenţă, apoi am oprit motoarele şi am lăsat vasul s-o ia în jos. Bărbatul de pe mal a început să strige, îndemnându-ne să debarcăm.

— Am fost atacaţi, a ţipat directorul.

— Ştiu, ştiu. E în regulă, a strigat celălalt, bucuros de nu se mai putea. Veniţi. E în regulă. Mă bucur.

Înfăţişarea lui îmi amintea de ceva ce mai văzusem – ceva amuzant, văzut pe undeva. În timp ce făceam manevre ca să ancorăm, mă întrebam: „Cu cine seamănă omul ăsta?“. Brusc mi-am dat seama. Arăta ca un arlechin. Hainele îi erau făcute din ceva ce părea o ţesătură maro, de in, dar peste tot era acoperită de petice în culori aprinse, albastru, roşu şi galben – petice pe spate, petice în faţă, petice la coate, petice pe genunchi; un cordon colorat peste jachetă, tiv roşu aprins la pantaloni, şi soarele îl făcea să arate foarte vesel, aranjat cu dichis, pentru că se vedea cât de frumos fuseseră puse toate peticele alea. O faţă băieţească, fără barbă, foarte deschisă la culoare, fără nici un fel de trăsături caracteristice, cu un nas cojit, cu ochi mici, albaştri, un chip pe care zâmbetele şi încruntarea se succedau ca soarele şi umbra pe o câmpie bătută de vânt.